L-am adaugat pe Florin Groza in lista mea de prieteni de pe Facebook si mi-am amintit, cu aceasta ocazie, cat de mult imi placea melodia “Dor de tine, dor de noi” a trupei lui. Nu sunt cine stie ce versuri, nici melodia nu te-ar cutremura de-a binelea, dar totusi cantecul asta imi transmite ceva inexplicabil.

Probabil ca atunci cand au inregistrat piesa fiecare dintre ei traia o iubire cum traim cu totii – unica (ce contradictie!), mistuitoare, dureroasa, superba. Si, daca esti cu adevarat bun in ceea ce faci, ajungi sa poti transmite asta prin produsul muncii tale. In cazul lor este vorba de o piesa care nici macar nu e genul meu, si totusi ma atinge. Nu plang dupa vreo iubire, nu regret vreo relatie, nu m-a dezamagit nimeni. Nici macar n-am starea aia “de corazon”, si totusi ceva ma misca la aceasta piesa.

Asa patesc si eu cand scriu unele posturi pe blog. Cele mai multe reactii au fost starnite de texte pe care le-am scris repede, izbind tastatura doar-doar oi da afara mai repede din mine ceea ce simt si gandesc. Texte pe care nu le-am recitit sa ma asigur ca nu-s greseli, texte unde n-am ales cuvintele cu grija, imaginandu-mi cititori scandalizati, incantati, socati sau trecand indiferenti peste randuri, texte pe care nu le-am gandit, nu le-am structurat si nu le-am planificat inainte sa le scriu.

Cateodata simtim cu totii ca avem nevoie sa scoatem la iveala sentimente care ne coplesesc, crezand ca daca le aruncam asupra lumii ne vom simti mai usurati. Incepem destainuirea in forta, ne aruncam gandurile cu o naivitate de care nu ne-am crede capabili, dar cand ajungem sa spunem prea multe ne oprim. Si-o dam cotita, de parca nu era, domne’, chiar asa…