Cand am ajuns in Bruxelles am iubit orasul in prima secunda. Am scris despre asta. Apoi am inceput sa il urasc. M-am simtit singura, dezarmata, absolut inutila. Acum ma privesc retrospectiv cu intelegere si usor amuzament, dar pe atunci am stat saptamani intregi in soc, nu soc cultural.

Nu ieseam din casa decat pana la scoala, plangeam noaptea de dorul alor mei si al iubitului de pe-atunci, eram neajutorata ce ma credeam si nu puteam sa ies din filmul ala. Nu contau prietenii de pe mess, nici mailurile pline de sustinere ale parintilor si ale profilor. Eu ma dadeam cu curu’ de pamant ca imi era mai comod sa ma dau ranita, sa ma pierd intr-o fantezie bolnava de om uitat de toti si de toate. Cand intreceam orice masura a bunului simt imi imaginam cum as putea sa mor si sa nu se prinda nimeni o perioada, iar apoi sa se panicheze parintii. Avem un film intreg in cap, vizualizam ce-ar zice oamenii la inmormantarea mea and shit. Imi reveneam rapid, din fericire, desi e incredibil cat poa’ sa patineze mintea omului daca ii dai voie.

Socul cultural a venit mai tarziu, cand am scos nasu’ din vizuina. Cand m-a scos Anna cu forta intr-un bar care m-a oripilat, unde au sarit negri si arabi pe mine ca-s blonda si unde m-am indragostit la prima vedere de-un canadian.

Ma uit in urma si ma cert un pic. Singurul lucru care m-a salvat a fost viata mondena, de don’soara exotica din estu’ Europei, care facea deliciul gastii de soldati americani de la NATO. Ne-au primit bucurosi in grupul lor de betivi notorii si ne-au tratat ca pe printese. Ma cert ca n-aveam alta preocupare decat sa accept ca look-ul ma poate duce in centrul unor grupuri opace si exclusiviste. Si toxice, cum sunt toate lucrurile astea. Ma cert ca n-am profitat la maxim ca eram in centrul multiculturalitatii europene si ca m-am trezit prea tarziu, cand discutiile de ore-n sir cu profii si exploatarea “internationalismului” ala savuros au ramas, pentru mine, ca o singura si scurta muscatura din fructul preferat si dorit.

Ma cert ca am avut amnezie temporara si-am uitat ca-s in aceeasi tara cu institutiile europene, cu NATO, cu trei limbi oficiale si cu regim politic monarhic, ca EYP, EYF si ESU sunt acolo, la un pas de mine, ca EASA si IFJ si RSF au birou la cateva strazi de apartamentul meu mizer.

Dar a fost un pas si l-am trait cum eram eu pregatita in acel moment sa il traiesc. Maine as face-o altfel, daca chiar ar pica din cer implinirea dorintelor mele. Dar atunci, in acele clipe, asta trebuia eu sa fac – sa consum o etapa superficiala ca sa pot sa fiu pregatita pentru ceva mai mult.

Ce ma bucura este ca am recuperat rapid si am plecat cu ceva fill si pe latura spirituala/academica/profesionalo-ONGista de-acolo si cu niste lectii dureroase, invatate scurt si brutal, ca toate lectiile alea valoroase in viata.

Traian Ungureanu a inteles ce inseamna sa creezi o legatura pe viata cu un oras:

Londra e un oraş enorm, neobişnuit pentru străini dar obişnuit cu străinii, normal cu oamenii normali, foarte scump şi foarte verde. După un timp şi după ce apuci să îl deteşti, începi să te obişnuieşti. Să-i guşti corectitudinea. Să-l respecţi. Şi cu asta legătura pe viaţă e gata.

… via Academia Catavencu, intr-un interviu semnat de Eugen Istodor.

Pot inlocui “Londra” cu “Bruxelles” si-mi da tot pe-acolo la calcul. Sa fie efectul legaturii pe viata cu un oras, oricare-ar fi el?