E intrebarea pe care mi-a adresat-o Paul Svasta, profesor la Electronica, pe care l-am intervievat zilele trecute. Inca nu va spun pentru ce l-am intervievat. Discutam despre carti, teatru si opera si m-a intrebat daca am idee despre lansarea cartii lui Augustin Buzura cu titlul “Raport asupra singuratatii”. Nu aveam idee, n-auzisem nimic. Si doar rumeg zilnic presa, ca jurnalist ce ma cred.

Mi-a zis apoi ca presa (“mass media aia a ta”) a trecut sub tacere o astfel de manifestare, in care unul dintre cei mai importanti scriitori in viata ai Romaniei publica un volum exceptional. Ca n-a scris nimeni despre asta. Nu se mira deloc ca eu, ca studenta, n-auzisem de lansarea asta.

M-am dus acasa si am dat search pe Google, sa vad daca totusi s-o fi scris despre cartea lui Buzura si omu’ vorbea aiurea. nu vorbea. Pe primele doua pagini de rezultate doar librarii care listau titlul disponibil. Pe a doua pagina, insa, Realitatea.net avea o stire despre asta!

M-am entuziasmat o secunda, pana sa vad DE CE aparuse stirea. Va redau inceputul textului de doua paragrafe:

Unul dintre autorii mei favoriţi a fost şi rămâne Augustin Buzura. Şi pentru unele motive foarte personale pe care nu o sa vi le destăinui. De aceea, aseară, dupa ce am primit noua lui carte, “Raport asupra singurătăţii”, publicată la editura Polirom, m-am apucat de lectură, ignorând tot felul de talk-showuri importante.

Ma amuz acum amar din mai multe motive.

Primul este ca declaratia ii apartine lui Adrian Nastase, care postase textul pe blog la el. Iar Realitatea a preluat stirea pentru ca, nu-i asa, fiecare jurnalist invata in facultate ca valoarea unei stiri este data de mai multe criterii, printre care si personalitatea implicata. In cazul nostru nu Buzura era personalitatea implicata in poveste, care sa dea valoare de stire unei informatii, ci Nastase. Adica faptul ca vine un personaj controversat sa discute despre o carte e oricum MULT mai important decat cartea in sine si autorul ei, mare scriitor roman.

Ma mai amuz ca mi-am pus intrebarea daca redactiile or fi primit comunicat de presa despre lansare. Ca, ziceam eu in minte, de unde naiba sa stie jurnalistu’ ca se lanseaza asa ceva, daca nu exista, de partea celalalta a industriei comunicarii, un PR (sau o duduie PRista, ca-s mult mai multe) care sa scrie un comunicat si sa il transmita redactiilor. Mi-am dat seama ca patternul asta de gandire pe care l-am trantit imediat vine din proasta educatie pe care mi-a dat-o mass media in care am lucrat, unde dadeam stiri numai din comunicate. Bine, la jurnalismul de business sta situatia un pic altfel, dar orisicat.

Chiar tre’ sa existe un PR in orice fel de chestie care se intampla ca jurnalistii sa afle despre ea? Chiar nu mai suntem in stare sa urmarim singuri domeniul pe care lucram si sa publicam stiri originale? Pe mine nu m-a invatat nimeni la scoala cum se face asta. Si nici nu mi-a subliniat c-ar fi important. Si am facut o facultate buna, zic eu, unde mi s-a mai deschis un picut mintea.

Am oroare de PRi, desi iubesc PR-ul si am fost si vreau sa mai fiu PR. Mi se pare fascinant, mai ales c-am facut comunicare pentru ONG-uri si nu e nimic mai dulce decat sa promovezi initiative menite sa schimbe lumea si, culmea, sa vezi ca sunt si preluate.

Insa facem o incurcatura aici. PR-ul tre’ sa fie pentru mine, ca jurnalist, un om de suport. Nu care sa-mi indese pe gat informatia pe care o vrea publicata. Ala nu e un PR bun. E un PR bun ala care stie sa-mi arate ce-ar fi relevant pentru mine sa public, ce-ar interesa publicul meu din ceea ce comunica el, in caz ca-s suficient de tuta incat sa nu-mi dau eu seama.

Ma mai amuz cu amar ca ma uit la colegii de breasla si sunt toti de varsta mea sau mai tineri. Douaj si ceva de ani. Si nu ne-a invatat nici dracu’ ce inseamna sa fii jurnalist, ci aflam pe pielea noastra, lovindu-ne de lucruri care nu ne plac la breasla asta. Dar pe cati ne intereseaza? Eu cate cadouri de la conferinte am refuzat? Le-am luat pe toate. Nu m-au facut neaparat sa scriu mai bine despre o companie sau agentie anume, dar mi s-a parut firesc sa le primesc.

M-am intrebat saptamana trecuta daca n-ar trebui sa le refuz. Si incepusem sa imi fac scenarii, sa ma intreb daca le-oi refuza, ce moace o sa faca PR-ii aia? Ce-o sa zica? O sa se socheze? O sa ma barfeasca apoi ca-s nebuna, jurnalista aia de la saitu’ ala care n-a vrut sa ia cadou? O sa trebuiasca sa le explic 20 de minute intreaga teorie a cadourilor, de ce ar fi normal sa nu le primesc?

Si ma mai uit la alti colegi din bresla mea care, cand vine Craciunu’, stau in redactie si, pe langa vreme si alte barfe puerile din industrie, mai au un subiect – ce cadouri au mai venit pe adresa redactiei. Ca doar e sarbatoare si se mai simt si agentiile. Si se face comparatia cu anu’ trecut, se evalueaza muntele de cadouri venite si se da verdictul – “mai slabut ca-n 2007″. Nu stiu, eu de Craciunul lui 2007 nu eram inca jurnalist.

Sunt suparata pe presa pe care o avem. Intr-o zi o sa scriu aici de ce am vrut, in primii ani de facultate, impreuna cu Carmen, sa nu fim doar studente la jurnalism, ci sa fim studente la jurnalism ONGiste. O sa povestesc de ce am fondat noi doua acel deja inceput de altii ASJC Romania , adica Asociatia Studentilor la Jurnalism si Comunicare din Romania. O sa mai spun cum visez eu sa schimb presa din tara asta si cum cred ca am facut un prim pas. Unul mic. Cum am strans o comunitate de tineri jurnalisti sau jurnalisti wannabe, pe care i-am pus in contact cu ceilalti tineri jurnalisti din Europa. Pentru ca am intrat cu ASJC in European Youth Press, o retea europeana de tineri jurnalisti, unde am intrat cu un scop, nu ca sa ne aflam in treaba.

Poate acum, cat inca suntem la inceput de drum, cu mintea frageda, necorupta complet, mai invatam si de la colegii nostri europeni, poate ne mai uitam putin si peste gard sa vedem cum fac altii. Poate daca ne imprietenim de pe acum cu toata breasla de tineri jurnalisti din Europa, cu care facem proiecte impreuna, bem pana cadem sub masa, avem povesti de dragoste consumate in Parlamentul European de la Bruxelles sau pe unde am mai avut noi evenimente de retea, poate ca peste 10 ani, cand o sa fim cu totii jurnalisti de-adevaratelea, seriosi si seniori, o sa avem deja un network format pe tot continentul asta si o sa mai creasca naibii nivelul presei romanesti.