Deși nu-s atât de ocupată pe aici, am scris din ce în ce mai rar pe blog. Nu știu de ce, nu mă obosesc să mă întreb, ba chiar am intrat în mindset-ul ăla potrivit căruia scriu când îmi vine. Azi îmi vine.

De când sunt aici am reușit să mă descurc cât se poate de prost la toate, dar life sucks and then you die, așa că nu are rost să mă lamentez, ci doar să sper naibii la mai bine, că doar asta ne menține pe linia de plutire. Voiam doar să îmi pun public o întrebare existențială despre viața de adult – cum de nu se aruncă pe fereastră oamenii când devin brusc, din studenți fericiți, care le au pe toate și care ”cred”, în adulți leșinați și lipsiți de viață, care nu mai găsesc mult sens în nimic. I-am întrebat pe ai mei ce te faci când ajungi la punctul asta și mi-au zâmbit protector și mi-au zis că viața e frumoasă, că te căsătorești, apoi faci copii, apoi cresc copiii etc. Și că mereu sunt praguri pe care le trece omul în viață, iar pragurile astea te mențin pe linia de plutire.

Mi se pare atât de trist. Păi dacă omu’ are atâta nevoie de acroșe emoționale ca să nu se arunce pe geam, unde mai e individualitatea? Mulțumirea de sine? Nu știu, mă mai gândesc la treaba asta, că momentan îmi dă cu minus și nu îmi place deloc.

Între timp trăiesc viață de bruxelleză și îmi cumpăr chestii de la magazinele de arabi, reciclez gunoiul și dau 22 de cenți pe un nenorocit de minut național de conversație pe mobil. Și lucrez, aplic, mă zbat, merg la chefuri salsa sau caribbean, cunosc lume, nu mă impresionez ușor, dau rateuri, mi se strică chestii.

Ce ciudat cum nu te poți baza, dom’ne, pe nimic în viața asta. Bruxelles-ul ăsta nu e ce-am lăsat eu, nu e paradisul european pe care l-am părăsit după aventura Erasmus, e o glumă sinistră a vieții de adult la care m-am întors cu alte așteptări. Cum nici România nu mai era home sweet home când m-am întors la începutul lui 2008 să îmi continuu viața de unde am lăsat-o, ci o țară sinistră unde nimic nu mă mulțumea, unde simțeam că  mi se strivește fiecare vis ba de guvern, ba de trafic, ba de altele. Mă alint, știu.

Între timp lucrez cu drag și spor la un proiect personal și sper să îl pun pe roate cât mai repede, eventual chiar zilele astea. Am reușit să termin Stud-Life cu un preț poate puțin prea mare și îmi doresc, ca după fiecare tură de 60 de ore de paginat, să am timp data viitoare chiar să îl fac cum trebuie, cum știu că pot.

Momentan îmi investesc energia în proiectul ăsta și învăț o grămadă de chestii despre WordPress și mă gândesc cu drag la echipa New Media School alături de care visam să trec prin procesul ăsta de învățare, dar poate this is how it’s meant to be, nu știu.

Ah, și în câteva săptămâni e ziua mea. Și ai mei mi-au pus cea mai dificilă (dar și cea mai frumoasă) întrebare – ce îmi doresc din următoarele 3 variante:

1 – să îmi cumpere bilet să dau o fugă în România
2 – să îmi cumpere bilet să merg la Londra la mătușa mea
3 – să îmi dea banii mie

Și acum mă chinui să mă gândesc care din verbe e mai puternic: ”am nevoie”, ”mi-ar plăcea” sau ”mi-aș dori”.