„Erasmusă” cu dor de casă

Archive for Decembrie 2007

… n-ai o pasiune ascunsa si nerecunoscuta in fata lumii pentru tocuri ca-n filme, care te transforma cu un simplu „bip” al cardului (si-asa agresat prin aparatul de la casa) in Eva Longoria, Charlize Theron sau mai stiu eu ce femeie ti se pare tie ideala;

… n-ai plans in secret macar o singura data la un film siropos pe care-l vizionai singura, dar te gandeai la un el nemernic, fara sa conteze daca esti cea mai frumoasa sau mai urata persoana de pe planeta si fara sa fie important ca poate’s alti sapte feti-frumosi interesati de tine, dar tu ti-l doresti tot pe nenorocitu’ ala care nu mai suna, porc nesimtit ce nu-i in stare sa aprecieze cum a dat norocul peste el si peste viata lui lipsita de sens… Aaah, asa! Ziceam ca ai plans la fime;

… nu ti-ai privit mama cu interes macar o data in viata ta, intrebandu-te cum o sa arati la varsta ei sau daca o sa gasesti un „tata” care sa te iubeasca/faca sa suferi cum a iubit-o/facut-o sa sufere pe ea;

… nu te-ai inrosit ca o lalea cand te-a fluierat pe strada primul baiat, prin liceu, iar tu ai visat asta nopti la rand, intelegand ca in sfarsit esti femeie, esti frumoasa, poti cuceri;

… nu ti-ai provocat prietenele la o discutie despre sex in tinerete, murind sa afli cati don-juani are in palmares fiecare dintre amicele tale si mintind despre numarul real de barbati care ti-au colindat asternutul;

… nu ti-ai sters rimelul scurs in lift, intr-o dimineata ploioasa, cand fugeai din blocul lui pe tocuri, cu poseta de seara si hainele de ieri, ca sa ajungi la prezentarea aia importanta, care cu o seara inainte nu conta printre mirosurile si gusturile care-ti invadau simturile;

… n-ai cazut pe ganduri cel putin o data, fascinata ca nu te-a atras niciodata prietenul acela cu trup de Adonis si suflet de aur, gata sa faca totul pentru tine;

… n-ai trisat la ora de lucru manual, cand trebuia sa cosi modele inflorate pe-un servet de bucatarie, dar ai convins-o pe bunica sa faca asta in locul tau.

Anunțuri

L-am adaugat pe Florin Groza in lista mea de prieteni de pe Facebook si mi-am amintit, cu aceasta ocazie, cat de mult imi placea melodia „Dor de tine, dor de noi” a trupei lui. Nu sunt cine stie ce versuri, nici melodia nu te-ar cutremura de-a binelea, dar totusi cantecul asta imi transmite ceva inexplicabil.

Probabil ca atunci cand au inregistrat piesa fiecare dintre ei traia o iubire cum traim cu totii – unica (ce contradictie!), mistuitoare, dureroasa, superba. Si, daca esti cu adevarat bun in ceea ce faci, ajungi sa poti transmite asta prin produsul muncii tale. In cazul lor este vorba de o piesa care nici macar nu e genul meu, si totusi ma atinge. Nu plang dupa vreo iubire, nu regret vreo relatie, nu m-a dezamagit nimeni. Nici macar n-am starea aia „de corazon”, si totusi ceva ma misca la aceasta piesa.

Asa patesc si eu cand scriu unele posturi pe blog. Cele mai multe reactii au fost starnite de texte pe care le-am scris repede, izbind tastatura doar-doar oi da afara mai repede din mine ceea ce simt si gandesc. Texte pe care nu le-am recitit sa ma asigur ca nu-s greseli, texte unde n-am ales cuvintele cu grija, imaginandu-mi cititori scandalizati, incantati, socati sau trecand indiferenti peste randuri, texte pe care nu le-am gandit, nu le-am structurat si nu le-am planificat inainte sa le scriu.

Cateodata simtim cu totii ca avem nevoie sa scoatem la iveala sentimente care ne coplesesc, crezand ca daca le aruncam asupra lumii ne vom simti mai usurati. Incepem destainuirea in forta, ne aruncam gandurile cu o naivitate de care nu ne-am crede capabili, dar cand ajungem sa spunem prea multe ne oprim. Si-o dam cotita, de parca nu era, domne’, chiar asa…

Nu vreau sa transform blogul asta in lista de insemnari despre ignoranta unor belgieni, dar se pare ca n-am de ales. Adicatelea…

Eram cu Anna, prietena mea unguroaica, si ne plimbam noi pe strada la 12 noaptea. Mai precis il plimbam pe cainele ei. Deci nu ne era frica de atac/viol/jaf etc, mai ales ca eram pe bulevardul principal din centrul Bruxellesului. Si, dupa bunu’-mi obicei, mi-am aprins o tigara sa mai uit de frig.

Paranteza – daca in Bruxelles faci imprudenta de a umbla cu o tigara aprinsa pe strada, atunci fii sigur/a ca o sa te opreasca toti trecatorii ca sa iti ceara „une clope” cu o privire de bovina batuta de soarta/stapan/vreme rea. Si tu o sa le dai, pentru ca stii ce nasol e sa te prinda noaptea/frigul fara nicotina si sa te ia tremuratul cand simti miros de fum de la un trecator. Inchidem paranteza.

Buuun. Si se apropie nenea asta dubios de mine si imi cere bland o tigara. Ma stramb eu putin, ma scarpin in cap, dar imi amintesc ca e Craciunul si-i musai sa fim mai buni, ca altfel sfarsim in Iad, asa ca imi scot ofuscata manusile, deschid geanta, cotrobai cinci minute si gasesc pachetul mototolit, il desfac, numar tigarile ramase (trei) si ii intind una bombanind. Ca-n filmele cu prosti, daca dai omului o tigara, apoi tre’ sa ceara si-o bricheta. Bricheta clar n-o mai gaseam in nebunia din geanta si abia-mi pusesem manusile la loc, asa ca mai bombanesc putin si ii intind tigara mea sa-si aprinda. Evident ca i-am privit unghiile negre si murdare si am decis instant ca nu-mi mai trebuie, ca o poate arunca, aproape o terminasem (pe dracu’).

Moment deranjat trecut. In toata corvoada prin care trecusem ca sa decid daca-mi impart tigarile cu un trecator dubios, alt trecator dubios se opreste la cativa metri de noi si incepe sa ne masoare cu privirea. Era imbracat bine, avea diplomat si palarie si i-as fi dat cam 50 de ani. Orice, numai boscatar/violator/atacator/hot nu parea. Asa ca l-am ignorat si ne-am vazut de drum. Nu stiu ce cauta el la ora aia pe strazi, dar a inceput sa intre in vorba cu noi.

Au dubiosii „lor” (adica ai belgienilor) un mod de a te aborda atat de ciudat incat nu iti vine sa ii ignori (ca oricum nu mai scapi de ei), nici sa le raspunzi obraznic (ti-e teama ca-ti iei una dupa ceafa – asta in cel mai bun caz), dar nici n-ai tragere de inima sa te apuci sa faci conversatii in mijlocul strazii la 12 noaptea.

Ma rog, am lungit-o nepermis de mult, asa ca hai inapoi la subiect. Pai si nenea asta se apuca sa ne intrebe de unde suntem. Cand n-am chef sa spun adevarul (nr – adica atunci cand nu sunt intrebata de cineva prietenos sau foarte hot) atunci spun mereu Santorini. Asa m-a invatat Adi, un amic roman pe care l-am gasit aici, in Bruxelles. Desteapta idee! Nimeni nu stie ce/unde este exact Santorini asta, dar parca le suna cunoscut, asa ca stiu ca s-ar face de cacao daca ar recunoaste ca n-au habar unde/ce este. Raman confuzi, cazuti pe ganduri, iar apoi te lasa in pace sau ai tu timp suficient sa-ti gasesti de lucru in alta parte. Numai ca de data aceasta se apuca Anna sa spuna ca ea este din Ungaria. Omu’ nu se lasa si ma intreaba si pe mine, asa ca raspund cu juma’ de gura, mana pe chei si pasul grabit „din Romania”.

La fel de confuzat ca si interlocutorii carora le spun ca-s din Santorini, omu’ nostru se opreste putin, mijeste ochii si apoi se lumineaza – „aaa, pai si atunci de ce vorbiti in engleza intre voi?”, referindu-se la mine si la Anna.

Ok, trec peste faptul ca multi din colegii mei de la IHECS nu au priceput nici acum ca Romania si Ungaria sunt doua tari diferite, iar Bucuresti si Budapesta nu-s totuna, depinzand de pronuntie. La fel si nenea asta – contrazis vizibil ca vorbim in engleza intre noi. Apuca-te si explica in mijlocul strazii ca sunt tari diferite, fiecare cu limba ei, si ca noi nu vorbim fiecare limba celeilalte. „Dar sunt atat de diferite?”, continua mirat noul nostru amic in trenci.

Toata conversatia se derula in timp ce noi grabeam pasul, iar individu’, politicos de altfel, nu ne slabea cu schimbul de informatii culturale. Pana la urma am ajuns in fata casei mele si Anna a intrat cu mine. L-am salutat politicos si a raspuns la fel „O seara placuta, domnisoarelor est-europene.”

Normal ca am bufnit in ras, dar, inainte sa apucam sa inchidem usa, il vedem cum isi scoate palaria in fata noastra si cum incepe sa rada, amuzat de sine – „Si eu care credeam ca in estul Europei toata lumea vorbeste rusa!!! Omul cat traieste invata!”.

Nu stiu de ce am ales ordinea asta si nu stiu de ce am facut selectia pe care am facut-o. Si totusi…

Tanti Silvia

Poarta batic ponosit si miroase a mancare pentru animale. A tarate, adica. Avea multi pisoi in curtea casei din Azuga, unde mi-am facut singura primul sutien dintr-un batic, pe la 10 ani. E marunta si se misca repede, desi o omoara durerea pe la toate incheieturile. Si acum, de cate ori trec prin Azuga cu masina, intorc capul spre valea in care este casa ei marunta ca si ea si imi amintesc ce multe mi se pareau treptele pana la usa. Tanti Silvia e genul de femeie pe care o privesti indelung, incercand sa-i afli misterul. E babuta la care te uiti intrigat, incercand sa-i ghicesti povestea vietii. Incercand sa o vezi tanara, feminina, in bratele unui barbat puternic, care miroase a bere si a transpiratie, dar care iubeste. La tanti Silvia te uiti si realizezi ca iubirea si pasiunea sunt la fel si la tara, si la oras, si pentru femeile cochete si parfumate, cu ciorapi cu jartiera, si pentru cele care isi indeasa suvitele carunte in batic. Pentru ca femeile au, ca si barbatii, probabil, pasiunea in sange.

Cezara

Are o privire care poate baga orice barbat sanatos in boala. Este de-o frumusete mitica, aproape iti taie rasuflarea. Nu poate da ochii cu nimeni daca n-a aruncat o privire in oglinda, e stapana pe senzualitatea ei si stie ca poate invarti pe degete orice barbat daca-si pune mintea. Siguranta asta de sine o face sa fie si mai voluptoasa. Alege barbati frumosi, sarmanti, bogati, numai buni de afisat. Ii iubeste cu toata inima ei si face compromisuri. Se dedica in totalitate omului pe care alege sa-l iubeasca si iarta orice magarie atata timp cat spera in iubire. Sufera la fel ca orice femeie. O privesti si, daca o cunosti suficient de bine sa nu te mai pierzi in ochii ei de pisica, vezi ca, desi rapeste inimi, sufera la fel ca toate femeile. Daca te uiti bine la ea realizezi ca si femeile angelice, vampe, superbe, lolite, senzuale, pisicoase sufera si simt respingerea la fel de dur, de trist, de strapungator ca si cele cu acnee, ca si victimele modei, ca si cele plinute, ca si cele sarace cu duhul. Pentru ca pe lumea asta toate femeile se lupta cu durerea la fel. Nu conteaza daca sunt rapitoare sau oribile, femeile resimt durerea provocata de iubire in acelasi mod…

Mai sunt, dar m-am oprit pentru moment aici. Voi continua acest post.

George scrie pe blogul sau despre o noua metoda pe care a pus-o la punct pentru a-i ajuta pe studentii lui sa se pregateasca pentru examenul la Presa Asistata de Ordinator (PAO) – un test online! Lasand la o parte faptul ca mi-a placut materia la nebunie in anul I si ca am luat 6 la examen, trebuie sa spun ca imi salta inima de bucurie. De ce?

1. Pentru ca George nu s-a oprit numai la a face un blog de stiri, un forum si multe altele pentru facultate, dar cauta in permanenta metode sa-si atraga studentii si munceste ca un nebun pentru asta. Multi nu-l inghit, dar asta doar pentru ca nu inteleg cate face pentru scoala, iar eu nu sunt de acord cu ei. Mi-ar placea sa fie toti profesorii asa…

2. Am raspuns si eu la cateva intrebari ale testului online. Evident ca nu mai tin minte ce-am studiat pentru examenul la PAO pe care l-am dat acum trei ani, insa am gresit doar doua intrebari si asta pentru ca m-am grabit. Prin asta nu vreau sa scot in evidenta ce tocilara-s eu, ci doar sa  arat, pentru a zecea oara, ca din FJSC, daca depui un minim efort, iesi cu niste baze teoretice foarte solide. M-am bazat pe intuitie si pe bun simt jurnalistic, iar pe aceste calitati le-am dobandit nu invatand pentru un examen anume, ci pe parcursul celor trei ani de studiu incheiati.

In concluzie, felicitari, George! Un gest super si o idee geniala!

Si-mi place chestia asta. Numai astazi am citit deja doua articole (aici si aici) pe site-ul lor care prezentau informatii porvenite de pe bloguri. Mai mult, desi la inceput nu imi placea, noua structura a site-ului pare sa fie mai buna. Oricum, au riscat ceva schimband atat de mult, dar se pare ca decizia a fost luata de un om destept, pentru ca nu arata rau deloc.

Asta am auzit eu in seara asta din gura unei belgience. Sa va explic. Cine ma citeste si cine ma cunoaste stie ca stau aici, in Bruxelles, cu alte patru fete intr-un apartament inchiriat, care se numeste generic „kot”. Buuun. Nu numai ca nu le prea inghit pe colegele mele de apartament (pentru ca nici ele nu prea ma inghit pe mine), dar ajung uneori sa ma enerveze la culme. Recent am inceput sa ma invat cu nesimtirea lor, sau poate nu mai e la fel de rau. Orisicat, faze care ma lasa masca nu intarzie sa apara niciodata.

Citește restul acestei intrări »


a

Decembrie 2007
L M M M V S D
« Noi   Ian »
 12
3456789
10111213141516
17181920212223
24252627282930
31