„Erasmusă” cu dor de casă

Mi-am facut un nou hobby lately – acela de a penetra zidurile pe care si le construiesc oamenii in jurul lor.

Am inceput cu o tanti care vindea la alimentara cu cea mai plictisita moaca pe care am vazut-o vreodata. I-am zambit, i-am urat buna ziua, apoi am rugat-o gales sa imi dea tigari, la final i-am urat o seara placuta. Ea nimic. Opaca. Mi-a luat Dumnezeu mintile si m-am apucat sa-mi imaginez o gramada de posibile scenarii pentru care femeia cu pricina avea moaca aia plictisita in asemenea hal. Stiu, lipsa de preocupare. Am iesit din alimentara si-am fumat o tigara cat am stat la telefon. Am uitat sa cumpar ceva si am revenit. De data asta se facuse coada, iar in fata mea un domn bine imbracat, grizonat, insa sarmant, cerea un Marlboro rosu. Vanzatoarea mea era toata un zambet, rosie in obraji, mai sa se aplece peste tejghea sa-i miroasa gulerul stimabilului. Am chicotit.

Apoi am continuat cu mama. Are ceva de la o vreme. E nervoasa, uneori melancolica. Dar clar nu e in apele ei. La ea nu trebuie sa ma zbat sa trec de zid, e suficient sa ma duc sa o iau in brate ca se relaxeaza. Si totusi simt ca n-o cunosc deloc ca femeie, ci doar ca mama.

Am trecut apoi la tata. Il ranesc uneori fara sa vreau, cum face si el cu mine. Ne asemanam perfect, mi-e ciuda sa vad asta. Si poate din cauza asta nu ne stresam sa comunicam prea mult (ceea ce regret, uneori), pentru ca stim deja ce gandeste celalalt si pare o risipa de resurse. E stupid, nu? Si totusi ne-au trebuit luni de zile de stat la distanta sa ne spunem lucruri firesti.

Toti oamenii au ziduri in jurul lor. Daca s-ar expune complet ar deveni mult prea vulnerabili. Iar noua nu ne place sa fim vulnerabili. Si mai e jocul ala de putere… Cand cineva devine interesat de zidul nostru ne simtim flatati, ne creste ego-ul si lasam mici portite. Cand se apropie prea tare avem grija sa ii dam un sut drept in bot, sa-l doara. Sa simta ca la noi, dupa zid, nu se ajunge asa usor. Suferinta valideaza valori.

Mai nasol e cand ne izbim noi de ziduri inalte si opace. Cand ni se ofera mici portite inselatoare, iar noi dam din coada trufasi si ne entuziasmam ca niste catei. De data asta resimtim, la randul nostru, niste suturi in gura teribile.

Si mai vine momentul cand intelegem ca zidurile la care batem sunt prea mari si prea dure. Si obosim sa ne tot izbim de ele, pentru ca de fiecare data ne doare putin mai rau. Atunci abandonam lupta si ramanem cu intrebarea „oare era ceva dupa zidul ala?”. Imi place sa ma intreb asta. Prefer sa ma intreb decat sa stiu ca nu era nimic.