„Erasmusă” cu dor de casă

Archive for the ‘Bruxelles’ Category

Pentru mine Bruxelles este a doua casă. De acum încolo și cămăruța asta superb luminată o să fie tot a doua casă, așa că vă las să vă delectați cu frumusețe de spațiu de lucru pentru trei tineri din trei colțuri ale Europei, veniți în biroul European Youth Press să coordoneze European Youth Media Days 2009:

Anunțuri

Cum arată biroul unui jurnalist acreditat să acopere chestiuni europene? Păi Parlamentul îi oferă un spațiu de lucru incredibil:

IMG_1703

Ai așa:

  • monitor de unde se transmite constant ce se întâmplă în hemicycle cu traducere în toate limbile EU, plus burtieră pe ecran cu numele și funcția vorbitorului
  • căști
  • telefon
  • internet wireless
  • prize de toate felurile pentru laptop
  • dulăpioare cu cheie pentru a-ți lăsa lucrurile
  • cafenele la doi pași
  • ieșire specială, unde nu te mai ia la pipăit securitatea de fiecare dată când te întorci de la o țigară

Toate astea în centrul de presă, unde ți se mai pun la dispoziție:

  • echipament full radio și TV
  • pupitre de montaj
  • săli antifonate pentru radio
  • panouri pentru stand-up
  • personal tehnic care sa te asiste – m-am văzut cu Keith, jurnalist maltez pe probleme europene, care a făcut interviuri de televiziune pentru Malta fără să aibă crew cu el, folosindu-se de personalul pus la dispoziție de Parlament

La intrarea in centrul de presă sunt rafturi organizate pe zilele săptămânii pentru fiecare limbă a țărilor membre. În fiecare sertăraș găsești, de la rapoarte și propuneri, brief-uri din plenare și anunțuri, până la comunicate de presă care apar, ca prin minune, deja printate în toate limbile, la maxim 10 minute după ce s-a încheiat plenara. Toate cu număr de înregistrare și impecabile, fără greșeluță.

Aș zice că Parlamentul e atât de transparent în comunicare încât chiar nu înțeleg ce rost mai au jurnaliștii. Vii aici și ți se servește informația la nas, gata ambalată în sintagme corecte. Comunicatele au și elemente de atmosferă, efectiv începi să te întrebi ce cauți aici.

Un răspuns ar fi să transmiți despre ”the feeling”. Adică despre cum se simt lucrurile mai degrabă decât fapte obiective, fiindcă pe astea le dă ofițerul de presă absolut impecabil. Alt răspuns ar fi să verifici. Gen să stai la plenare și să numeri și tu voturile sau să double-check declarațiile care apar și pe comunicat.

În orice caz, nivelul de transparență instituțională din PE m-a bulversat și mi-a ridicat întrebări grave despre ce rol mai are presa într-o instituție care comunică atât de deschis.

Undeva PE încearcă să facă ceea ce făcuse Obama. Scoate presa din circuit transmițând mesajele direct către public. New media îți oferă posibilitatea asta fără probleme. Evident, campania online pentru alegerile europene nu se compară cu genialitatea de happening generată de echipa lui Obama nici ca rezultate, nici ca dimensiuni, dar tendința e aceeași.

Comunicarea politică începe să sară jurnaliștii și să ia contact cât mai direct cu publicul, ceea ce îngrijorează jurnaliștii destul de tare. Și eu, proaspăt absolventă, încep să mă întreb în ce direcție să încep să îmi orientez cariera ca să fac față și să nu mă trezesc concediată la reduceri de costuri. E cea mai proastă perioadă pentru un absolvent să intre pe piața muncii în plină criză financiară, dar dacă ne scade puțin nasul și ne punem cu burta pe carte/birou, că doar suntem tineri și putem, atunci poate avem vreo șansă.

Este foarte enervant când ți se întâmplă lucruri mișto și nu ai timp să scrii despre ele pe blog. Degeaba mai ții blog. Eu de când nu am mai scris am devenit Programme Coordinator pentru European Youth Media Days 2009 și m-am mutat la Bruxelles să organizez cel mai mare eveniment de media pentru tineri, pe care il facem să se întâmple a treia oara în Parlamentul European din Bruxelles.

Abia am ajuns ieri în Belgia și, după ghinioane multe, am pornit către Strasbourg în dimineța asta. Astăzi am socializat și cascat gura pe aici (sunt împreună cu Jona, coordonatorul principal al EYMD, și Anna, coordonator pe comunicare), iar de maine asistăm la plenare și începem să facem un pic de lobby.

Momentan i-am văzut pe Stolo (MEP român), pe Martin Schultz (președintele grupului Social-Democrat) și pe Marc Gruber (co-director European Federation of Journalists), dar stăteam la coadă la acreditările  de presă și nu am reușit să ne băgăm în seamă. Acum mă uit după EBA și Becali, să văd pe unde mișună, și scriu din centrul de presa al PE din Strasbourg.  Încerc să revin pe seară cu detalii. Vă imaginați ce înseamnă experiența asta pentru mine, o proaspătă absolventă de 23 de ani din Europa de Est.

PS – Mi-au dat ăștia acreditarea de presă cu aceeași poză pe care mi-o făcuseră în Bruxelles când i-am luat interviu Evei Britt Svensson (MEP Suedia, acum candidată la președinția Parlamentului) anul trecut. Se pare că PE păstrează toate informațiile jurnaliștilor ani de-a rândul!

PS2 – Aici, la fel ca în PE din Bruxelles, centrul de presă e dotat cu tot ce îi poate trebui unui jurnalist ca să își desfășoare nestingherit activitatea și să transmită către țara lui informații. Ceea ce e interesant în centrele ambelor clădiri ale Parlamentului, și cea din Bruxelles, și cea din Strasbourg, este că ești atenționat, când te loghezi, că și terți pot vizualiza datele tale personale. Suntem cu ochii pe voi, carevasăzică!

Mă cunoştea atât de bine. Şi eu pe el. Îi simţeam zilnic mirosul şi îi ştiam toanele. Ştiţi şi voi că secretul e să te prinzi când să îl ignori şi când să-l laşi în pace, când să îi vorbeşti şi când să act, iar eu chiar reuşeam. Îl cunoşteam la modul la care se cunosc oamenii în timp, treptat, construit, săpat, fără vulcanism, pasiuni şi alte frivolităţi. De asta cred că nu ne-am rupt niciodată unul de altul, un cordon prea trainic şi prea puternic ne lega outside everything.

Deşi l-am părăsit de peste un an, mă gândesc mereu la el. Tot la câteva luni mă revolt pe oricine altcineva şi îl vreau înapoi. Mă dau cu dosul de asfalt ca un copil răzgâiat şi mă miorlăi că vreau la el ACUM! Şi nu ştiu cum se face că, la tot 2-3-4 luni, mă întorc cumva la el. Găsesc eu un pretext, un prilej, vreun event, ceva, numai să ajung înapoi acolo.

De obicei ne vedem pe fugă, fiindcă ăsta e preţul pe care trebuie să îl plătesc pentru a petrece împreună: multă muncă. Dar când neregăsim în sfârşit singuri, doar noi doi, ca pe vremuri, ceva atât de familiar mă învăluie încât toată planeta e din nou bună şi am un feeling de back home aşa puternic încât pierd noţiunea timpului, like an addict.

Plec deseori dezarmată şi îmi aduc aminte cu ce lacrimi de crocodil în ochi l-am părăsit fără să mă uit în urmă. Şi retrăiesc aceeaşi plecare nesigură, convinsă că nu s-a terminat aici, măcinată de nevoia de a o rupe la fugă şi de cea de a mă-ntoarce nebuneşte din drum.

Uneori, când mă gândesc la noi, mă întreb dacă ar fi funcţionat să fi rămas împreună. Dar îmi place să trăiesc iubiri imposibile, Citește restul acestei intrări »

Cand am ajuns in Bruxelles am iubit orasul in prima secunda. Am scris despre asta. Apoi am inceput sa il urasc. M-am simtit singura, dezarmata, absolut inutila. Acum ma privesc retrospectiv cu intelegere si usor amuzament, dar pe atunci am stat saptamani intregi in soc, nu soc cultural.

Nu ieseam din casa decat pana la scoala, plangeam noaptea de dorul alor mei si al iubitului de pe-atunci, eram neajutorata ce ma credeam si nu puteam sa ies din filmul ala. Nu contau prietenii de pe mess, nici mailurile pline de sustinere ale parintilor si ale profilor. Eu ma dadeam cu curu’ de pamant ca imi era mai comod sa ma dau ranita, sa ma pierd intr-o fantezie bolnava de om uitat de toti si de toate. Cand intreceam orice masura a bunului simt imi imaginam cum as putea sa mor si sa nu se prinda nimeni o perioada, iar apoi sa se panicheze parintii. Avem un film intreg in cap, vizualizam ce-ar zice oamenii la inmormantarea mea and shit. Imi reveneam rapid, din fericire, desi e incredibil cat poa’ sa patineze mintea omului daca ii dai voie.

Socul cultural a venit mai tarziu, cand am scos nasu’ din vizuina. Cand m-a scos Anna cu forta intr-un bar care m-a oripilat, unde au sarit negri si arabi pe mine ca-s blonda si unde m-am indragostit la prima vedere de-un canadian.

Ma uit in urma si ma cert un pic. Singurul lucru care m-a salvat a fost viata mondena, de don’soara exotica din estu’ Europei, care facea deliciul gastii de soldati americani de la NATO. Ne-au primit bucurosi in grupul lor de betivi notorii si ne-au tratat ca pe printese. Ma cert ca n-aveam alta preocupare decat sa accept ca look-ul ma poate duce in centrul unor grupuri opace si exclusiviste. Si toxice, cum sunt toate lucrurile astea. Ma cert ca n-am profitat la maxim ca eram in centrul multiculturalitatii europene si ca m-am trezit prea tarziu, cand discutiile de ore-n sir cu profii si exploatarea „internationalismului” ala savuros au ramas, pentru mine, ca o singura si scurta muscatura din fructul preferat si dorit.

Ma cert ca am avut amnezie temporara si-am uitat ca-s in aceeasi tara cu institutiile europene, cu NATO, cu trei limbi oficiale si cu regim politic monarhic, ca EYP, EYF si ESU sunt acolo, la un pas de mine, ca EASA si IFJ si RSF au birou la cateva strazi de apartamentul meu mizer.

Dar a fost un pas si l-am trait cum eram eu pregatita in acel moment sa il traiesc. Maine as face-o altfel, daca chiar ar pica din cer implinirea dorintelor mele. Dar atunci, in acele clipe, asta trebuia eu sa fac – sa consum o etapa superficiala ca sa pot sa fiu pregatita pentru ceva mai mult.

Ce ma bucura este ca am recuperat rapid si am plecat cu ceva fill si pe latura spirituala/academica/profesionalo-ONGista de-acolo si cu niste lectii dureroase, invatate scurt si brutal, ca toate lectiile alea valoroase in viata.

Traian Ungureanu a inteles ce inseamna sa creezi o legatura pe viata cu un oras:

Londra e un oraş enorm, neobişnuit pentru străini dar obişnuit cu străinii, normal cu oamenii normali, foarte scump şi foarte verde. După un timp şi după ce apuci să îl deteşti, începi să te obişnuieşti. Să-i guşti corectitudinea. Să-l respecţi. Şi cu asta legătura pe viaţă e gata.

… via Academia Catavencu, intr-un interviu semnat de Eugen Istodor.

Pot inlocui „Londra” cu „Bruxelles” si-mi da tot pe-acolo la calcul. Sa fie efectul legaturii pe viata cu un oras, oricare-ar fi el?

Bogdan Grigore mi-a pasat o leapsa, ceea ce-mi place la nebunie. In primul rand, i love lepse. Ma fascineaza tot ce e viral, tot ce e tribal, tot ce leaga oameni, am vazut „Pay Forward” de vreo 12 ori. Pe scurt, daca-mi pasezi, o sa pasez si o sa ma obsedeze constant sa vad ce se intampla mai departe.

Bun. Leapsa spune asa:

1. Go to the 4th folder in your computer where you store your pictures.
2. Pick the 4th picture in that folder.
3. Explain the picture.
4. Tag 4 people to do the same!

Mai jos aveti a patra poza din al patrulea folder din computerul meu. N-am trisat, jur.

eymd1

Eram la EYMD, adica European Youth Media Days 2008. In octombrie, anu’ trecut, la Parlamentul European / Bruxelles. Asta e un eveniment pe care il organizeaza anual reteaua de tineri jurnalisti European Youth Press (EYP), unde ASJC-u’ nostru reprezinta presa de tineret din Romania. Ce comunist suna cuvantul „tineret”!

Ma rog. In poza asta eram cu echipa de la workshop-ul de libertatea presei, alergand pe culoarele parlamentului. In fata mea e Jochen, expertul media, iar in spatele nostru, cu ecusoanele la gat, sunt participantii nostri. A fost una dintre cele mai fun zile, iar poza asta a strans cateva zeci de comment-uri pe Facebook. Ne credeam o armata de tineri jurnalisti gata sa elibereze presa de sub opresiune si deja regizam in imaginatie un film impreuna cu Andre din Portugalia, in care noi am fi fostactorii principali, o armata de super-eroi.

Nu stiu la cata lume se transmite leapsa in mod normal. Dar deocamdata dau mai departe catre Ioana, Mantzy si Radu.

Nici nu pleaca bine omu’ din Romanica, sa se imbete si sa se distreze in Belgica, bucuros lipsit de net si de orice contact cu realitatea, ca se-ntoarce lumea asta cu fundu’-n sus!

Lasasem tara in plina criza financiara, cu industria marcom frematand de spaima, taind bugete si facand reduceri de personal. Digerabil. Da’ acum, intoarsa si eu, ca omu’, de la odihna/dezmat, gasesc numai copii de jurnalisti celebri impuscati in cap, o Fasie Gaza unde se numara sutele de victime ale atacurilor israeliene, dau de jurnalisti francezi intrati in greva ca sa-i arate lui Sarkozy ca nu suntem chiar pe mosie aicilea, gasesc producatori de masini care-si inchid fabricile peste noapte sau le opresc din constructie…

Pe partea cealalta ma minunez si oftez resemnata ca tot un popor de manelisti suntem. Ca, la douaj’ de ani de la revolutie, integrati in Europa si-n absolut, in NATO si-n civilizatie, la noi in tara tot un program care se numeste „Paranghelion” sparge audientele si inregistreaza 1,4 milioane de telespectatori, dupa cum povesteste Petrisor Obae!

E clar, s-a-ntors lumea cu susu’-n jos. Cum zicea bunica-mea:

„Te mai miri ca vine potopu’, maica!”


a

Decembrie 2017
L M M M V S D
« Iul    
 123
45678910
11121314151617
18192021222324
25262728293031