„Erasmusă” cu dor de casă

Archive for the ‘Coração’ Category

Ce frumos suna:

Deepak Chopra – “Whatever relationships you have attracted in your life at this moment, are precisely the ones you need in your life at this moment. There is a hidden meaning behind all events, and this hidden meaning is serving your own evolution.”

Keep saying that to myself as I’m trying to finish my damn master final paper. Halal focus.

Anunțuri

Cum se numeşte atunci când peste Bucureşti dă cea mai mare furtună din ultimii ani şi zboară crăci peste tot, iar un şofer de autobuz îţi închide uşile de la 335 în nas, lăsându-te fleaşcă în bătaia ploii, iar a doua zi dimineaţa dai peste acelaşi şofer de autobuz, care îşi prinde un deget în geam şi urlă „Care m-ai înjurat, fir-ai al dracu”?

Cum se numeşte când, în cele mai extenuante zile din viaţa ta, cineva te roagă să îi faci un favor imens, iar tu nu îl refuzi, deşi nu mai ai pic de energie, şi îl ajuţi, iar doi ani mai târziu persoana aia stă alături de tine fix în ziua când ai cea mai mare nevoie de cineva şi niciunul dintre cei pe care i-ai chemat nu te-a auzit?

Cum se cheamă când cineva îţi dă o m/)?#&¤(=”%&!ie zdravănă în cel mai prost moment şi astăzi are nevoie de tine şi ţi-o cere disperat?

Cum se cheamă când faci cel mai detestabil lucru cuiva şi ţi se face înapoi acelaşi lucru mult timp după, când te aştepţi mai puţin şi doare mai tare?

Nu-mi place ca de Ziua Copilului să fac lucruri de adulţi.
Nu-mi place să iau salariu de Ziua Copilului.
Nu-mi place de Ziua Copilului să trebuiască să mă grăbesc acasă şi să termin de lucrat la proiecte, să mă îngrozesc de deadline-urile depăşite şi să trag aer în piept aşa, ca adulţii, când nu ştiu pe unde să mai scoată cămaşa.
Nu-mi place să închei capitole dureroase din viaţa mea de Ziua Copilului, purtând discuţii prea serioase pentru ora 9 dimineaţa.

Îmi place de Ziua Copilului să dau o raită prin parc şi să mă dau într-un leagăn, pe un tobogan, să scot rolele la o plimbare singură, de nebună, prin parcul Titan.
Îmi place de Ziua Copilului să mănânc îngheţată, să sparg un pahar şi să nu spun la nimeni, să mă joc leapşa, chiar şi pe blog.
Îmi place de Ziua Copilului să mi se pară fun copiii care urlă-n parcul de vizavi.

Şi tare nu îmi place că azi n-am chef de Ziua Copilului. Vrea cineva să o reprogramăm, vă rog?

Azi am chef să scriu cu diacritice. Nu e ciudat, amuzant și poate chiar trist cum ridiculizăm ceea ce au alții și ne dorim și noi, dar n-am admite nici în ruptul capului?

Azi am venit cu trenul din Brașov, de-acasă, și am citit mult. Am terminat pe nerăsuflate Craii de Curtea Veche și am recitit trei povestiri din Nostalgia lui Cărtărescu, cele care mi-au fermecat adolescența din Șaguna, când, la orele de mate, care nu mă fascinau decât pentru analiza asupra propriului dezinteres față de cifre, le citeam încet, cu atenție, silabisind fiecare cuvânt ca să le surprind înțelesul. Azi mă scârbește Cărtărescu, care pupă-ntr-un dos astăzi, iar mâine scuipă, ca orice scriitor care vrea să-și depășească condiția și se apucă de scris editoriale despre politică pe la ziar. Dar odată fascinată de el, mi-a câștigat un locșor în suflet pe care i-l respect.

Oamenii se căsătoresc. Weekendul ăsta Anna Sulewska, la un moment dat peste ceva vreme Carmen, în vară Oana, o bună prietenă din liceu. Poate cea mai bună. Și îi privesc ușor îngrijorată, văzând că fac lucrurile în ordinea firească, impusă de tradiție, de societate, de ceea ce așteaptă familiile lor. Și fiecare dintre ele o face pentru că-și dorește sincer asta, confirmând încă o dată că ordinea naturală a lucrurilor este, probabil, cea mai bună. Și aici nu stiu eu cum să mă împac cu situația.

Amintindu-mi de lipsa totală de interes pentru matematică din liceu și de curiozitatea pe care o manifestam atunci față de propriul dezinteres, pe care trebuia să mi-l analizez cu grijă și obsesie ca să îl înțeleg, m-am trezit că fac lista pierderilor recente din viața mea. Nu știu de ce am ajuns cu gândul aici în vecinătatea manelistei care scuipa semințe și se scărpina sub unghii cu breteaua de la ceasul de aur, povestind la fel ca orice femeie cât își iubește bărbatul care o protejează (și-atunci mi-am amintit cât de puțin diferite sunt femeile, indiferent de clasa socială, educație sau look).

Întâi mi-am pierdut credința. Nu știu nici acum când și cum s-a-ntâmplat, dar m-am trezit ca, de la închinat senină prin dreptul bisericilor, cu un vag sentiment de liniște și un zâmbet sincer pe față, am ajuns să mi se ridice părul din cap de repulsie când am văzut studii de teologie răsfoite de un student puber în compartiment cu mine. De la un optimism debordant și naiv cum că, orice-ar fi, cineva are grijă acolo sus ca totul să se înscrie într-o ordine, la revoltă și certă cu (către) tata că, dintr-o dată, după ani de încrâncenare împotriva popilor, își face cruce la biserici. M-au dus la înviere și-am simțit că merg doar ca să-mi mulțumesc părinții, ca să petrec timp cu ei oriunde ar fi fost, ca să evit o lungă discuție despre refuzul meu de a face o paradă ieftină și a participa la o manifestație în care nu cred, ca să evit îngrijorarea pentru mine pe care le-o citesc în ochi de fiecare dată când îmi fac cunoscute, cu ezitare, opiniile.

Nu mai suport să-aud oameni care-mi spun că domnul le vede pe toate, nu mai suport să aud expresii precum ”așa să dea dumnezeu”, pun etichete de oi pe tot poporul ieșit duminica de la slujbă și sar cu silă peste știrile care vorbesc despre biserici sau popi. Înainte distingeam clar între credință și biserică și nu disprețuiam decât instituția, cumva cu un fel de admirație pentru modul în care a reușit să manipuleze popoare. Acum sunt toate într-o oală și le resping inexplicabil și, mai rău, nu mai simt nevoia să analizez de ce, să îmi ofer singură răspunsuri.

Apoi mi-am pierdut răbdarea. Înainte (înainte de ce?…) aș fi putut sta ore-n șir să dezbat idei, să povestesc și, mai ales, să ascult. Aș fi început lucrurile cu începutul, în ordinea firească, și le-aș fi terminat cu sfârșitul. Avea totul o orânduială aproape mitică, ce dădea sens și stabilitate vieții mele. Acum gândesc, muncesc și mă comport haotic. Nu mai impresionez, cum mă obișnuisem, ci doar șochez uneori în mod straniu. Citesc în priviri că e ceva fucked up în logica mea și, cel mai rău, mă lasă rece. Nu mai am nervi să stau s-ascult păreri și demontez din două vorbe orice nu este genial.

Mă mai fascinează doar poveștile oamenilor, dramele lor sufletești, tristețile și, mai ales, poveștile halucinante din trecutul lor. Am devenit un fel de addict care se hrănește cu telenovelele altora și găsesc mereu timp să fac terapie cu câte cineva, indiferent dacă la un suc, la telefon, pe chat sau în intimitatea unei nopți târzii. Și, în afară de consemnarea aproape literară pe care o fac în memorie, pe care nu ezit să o ajustez și înfloresc cu egoism și cu lipsă de respect pentru trecutul autentic al omului, sursa poveștii îmi rămâne rece și lipsită de farmec. Oamenii nu mai au farmec decât prin prisma resursei de poveste, de care societatea noastră are atât de mare nevoie acum, într-o epocă a golirii de conținut. Le pun etichete și îi clasific la interesanți  și mai puțin interesanți, boring sau halucinanți etc.

Uneori mă întreb ce o să fac eu cu atâta poveste adunată în memorie. Deocamdată mă hrănesc din imaginația celor din jurul meu, pentru că fiecare poveste a lor este imaginație pură, indiferent de impresia de asemuire cu realitatea.

… cand cineva, inainte sa accepte o invitatie la un eveniment, se intreaba daca o sa fii si tu acolo inainte sa confirme. Aveam nevoie sa mi se dea atata importanta. Mersi.

De obicei legile lui Murphy se aplica – cand sunt cel mai ocupata si mai obosita, mai sictirita si mai terminata, atunci apeleaza oamenii la mine sa ii ajut. Si apeleaza aia care-mi plac, care-mi sunt dragi, care ma valorizeaza pe mine prin ajutorul pe care mi-l cer. Si de atat de multe ori imi vine sa le trantesc un „nu, n-am chef si ma doare undeva de proiectu’ tau” in fata. Insa n-o fac niciodata. Pentru ca imi plac, pentru ca mi-s dragi, pentru ca si eu cred cu adevarat in ceea ce fac ei.

Si uite-asa-mi fortez eu limitele de multe ori si nici macar nu-mi prinde rau.

Si mai vad in jurul meu atatia oameni cu potential, atat de misto in felul lor propriu si personal, de-ajung uneori sa ma intreb cat o sa ma tina faza asta exploratoare de oameni. M-a luat un microb – ala de te face sa vezi in oricine ceva frumos. Nici nu stiu daca e bine chiar asa.

Dar voiam sa zic altceva. Ca atunci cand crezi cu adevarat in cineva si il valorizezi la maximum, cand ii spui constant ce bun este, chiar daca nu-i asa bun, se ridica singur la asteptarile tale. E o chestie de motivatie pe care sigur au explicat-o mai bine niste oameni destepti de prin filmuletele de pe TED, dar am vazut eu singura cum sta treaba si e mult mai de impact s-o spun with my own words decat sa fac vreun embed. E nevoie doar sa investesti timp in fiecare dintre cei care-ti sunt aproape.

Ce bine ca sunt ocupata cu lucruri precum jobul, ca altfel m-as indragosti in fiecare zi.

Cand am ajuns in Bruxelles am iubit orasul in prima secunda. Am scris despre asta. Apoi am inceput sa il urasc. M-am simtit singura, dezarmata, absolut inutila. Acum ma privesc retrospectiv cu intelegere si usor amuzament, dar pe atunci am stat saptamani intregi in soc, nu soc cultural.

Nu ieseam din casa decat pana la scoala, plangeam noaptea de dorul alor mei si al iubitului de pe-atunci, eram neajutorata ce ma credeam si nu puteam sa ies din filmul ala. Nu contau prietenii de pe mess, nici mailurile pline de sustinere ale parintilor si ale profilor. Eu ma dadeam cu curu’ de pamant ca imi era mai comod sa ma dau ranita, sa ma pierd intr-o fantezie bolnava de om uitat de toti si de toate. Cand intreceam orice masura a bunului simt imi imaginam cum as putea sa mor si sa nu se prinda nimeni o perioada, iar apoi sa se panicheze parintii. Avem un film intreg in cap, vizualizam ce-ar zice oamenii la inmormantarea mea and shit. Imi reveneam rapid, din fericire, desi e incredibil cat poa’ sa patineze mintea omului daca ii dai voie.

Socul cultural a venit mai tarziu, cand am scos nasu’ din vizuina. Cand m-a scos Anna cu forta intr-un bar care m-a oripilat, unde au sarit negri si arabi pe mine ca-s blonda si unde m-am indragostit la prima vedere de-un canadian.

Ma uit in urma si ma cert un pic. Singurul lucru care m-a salvat a fost viata mondena, de don’soara exotica din estu’ Europei, care facea deliciul gastii de soldati americani de la NATO. Ne-au primit bucurosi in grupul lor de betivi notorii si ne-au tratat ca pe printese. Ma cert ca n-aveam alta preocupare decat sa accept ca look-ul ma poate duce in centrul unor grupuri opace si exclusiviste. Si toxice, cum sunt toate lucrurile astea. Ma cert ca n-am profitat la maxim ca eram in centrul multiculturalitatii europene si ca m-am trezit prea tarziu, cand discutiile de ore-n sir cu profii si exploatarea „internationalismului” ala savuros au ramas, pentru mine, ca o singura si scurta muscatura din fructul preferat si dorit.

Ma cert ca am avut amnezie temporara si-am uitat ca-s in aceeasi tara cu institutiile europene, cu NATO, cu trei limbi oficiale si cu regim politic monarhic, ca EYP, EYF si ESU sunt acolo, la un pas de mine, ca EASA si IFJ si RSF au birou la cateva strazi de apartamentul meu mizer.

Dar a fost un pas si l-am trait cum eram eu pregatita in acel moment sa il traiesc. Maine as face-o altfel, daca chiar ar pica din cer implinirea dorintelor mele. Dar atunci, in acele clipe, asta trebuia eu sa fac – sa consum o etapa superficiala ca sa pot sa fiu pregatita pentru ceva mai mult.

Ce ma bucura este ca am recuperat rapid si am plecat cu ceva fill si pe latura spirituala/academica/profesionalo-ONGista de-acolo si cu niste lectii dureroase, invatate scurt si brutal, ca toate lectiile alea valoroase in viata.

Traian Ungureanu a inteles ce inseamna sa creezi o legatura pe viata cu un oras:

Londra e un oraş enorm, neobişnuit pentru străini dar obişnuit cu străinii, normal cu oamenii normali, foarte scump şi foarte verde. După un timp şi după ce apuci să îl deteşti, începi să te obişnuieşti. Să-i guşti corectitudinea. Să-l respecţi. Şi cu asta legătura pe viaţă e gata.

… via Academia Catavencu, intr-un interviu semnat de Eugen Istodor.

Pot inlocui „Londra” cu „Bruxelles” si-mi da tot pe-acolo la calcul. Sa fie efectul legaturii pe viata cu un oras, oricare-ar fi el?


a

Octombrie 2017
L M M M V S D
« Iul    
 1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
3031