„Erasmusă” cu dor de casă

Începe! Weekendul ăsta mă mut. Azi am fost acolo în număr relativ măricel și ne-am apucat de făcut epava locuibilă. Până mâine seară trebuie să fie bună de mutat în ea, așa că sper să reușim. O să fie o zi lungă, dar lumea ne-a răspuns la apel și o să ne strângem gașcă mare să spălăm tapet, batem covoare, ștergem geamuri și frecat obiecte sanitare.

Am un feeling că acolo o să mă simt acasă, cum aici nu am reușit, nu știu de ce, să mă simt niciodată. Mersi, Vladi.

Cum se numeşte atunci când peste Bucureşti dă cea mai mare furtună din ultimii ani şi zboară crăci peste tot, iar un şofer de autobuz îţi închide uşile de la 335 în nas, lăsându-te fleaşcă în bătaia ploii, iar a doua zi dimineaţa dai peste acelaşi şofer de autobuz, care îşi prinde un deget în geam şi urlă „Care m-ai înjurat, fir-ai al dracu”?

Cum se numeşte când, în cele mai extenuante zile din viaţa ta, cineva te roagă să îi faci un favor imens, iar tu nu îl refuzi, deşi nu mai ai pic de energie, şi îl ajuţi, iar doi ani mai târziu persoana aia stă alături de tine fix în ziua când ai cea mai mare nevoie de cineva şi niciunul dintre cei pe care i-ai chemat nu te-a auzit?

Cum se cheamă când cineva îţi dă o m/)?#&¤(=”%&!ie zdravănă în cel mai prost moment şi astăzi are nevoie de tine şi ţi-o cere disperat?

Cum se cheamă când faci cel mai detestabil lucru cuiva şi ţi se face înapoi acelaşi lucru mult timp după, când te aştepţi mai puţin şi doare mai tare?

Nu-mi place ca de Ziua Copilului să fac lucruri de adulţi.
Nu-mi place să iau salariu de Ziua Copilului.
Nu-mi place de Ziua Copilului să trebuiască să mă grăbesc acasă şi să termin de lucrat la proiecte, să mă îngrozesc de deadline-urile depăşite şi să trag aer în piept aşa, ca adulţii, când nu ştiu pe unde să mai scoată cămaşa.
Nu-mi place să închei capitole dureroase din viaţa mea de Ziua Copilului, purtând discuţii prea serioase pentru ora 9 dimineaţa.

Îmi place de Ziua Copilului să dau o raită prin parc şi să mă dau într-un leagăn, pe un tobogan, să scot rolele la o plimbare singură, de nebună, prin parcul Titan.
Îmi place de Ziua Copilului să mănânc îngheţată, să sparg un pahar şi să nu spun la nimeni, să mă joc leapşa, chiar şi pe blog.
Îmi place de Ziua Copilului să mi se pară fun copiii care urlă-n parcul de vizavi.

Şi tare nu îmi place că azi n-am chef de Ziua Copilului. Vrea cineva să o reprogramăm, vă rog?

– Nu vă supăraţi, închideţi şi dumneavoastră geamul, vă rog?

El, cu o faţă şocată la mine:

– Da’ de ce să îl închid, don’şoară, că-i cald.
– Ştiţi, avem aer condiţionat, îl lamuresc politicoasă.
– Păi atunci să-l închizi ‘mneata la tine, eu la mine îl ţiu deschis, că e mai bun aerul de afară decât din astea artificiale.

Şi şi-a ridicat braţul uşor, numai cât să se prindă de bară, fiindcă şoferul autobuzului vira puternic şi ne-a dezechilibrat. A fost suficient. Eu nu mai ştiu decât că m-am trezit din leşin câteva staţii mai târziu, când două femei mă stropeau pe faţă cu apă şi tot autobuzul se transformase într-o armată în armuri, aliniată în ofensivă, gata să îl doboare pe moşu’ împuţit care lansase bomba biologică asupra societăţii civile ridicând mâna. Fusesem doar prima victimă!

Azi am chef să scriu cu diacritice. Nu e ciudat, amuzant și poate chiar trist cum ridiculizăm ceea ce au alții și ne dorim și noi, dar n-am admite nici în ruptul capului?

Azi am venit cu trenul din Brașov, de-acasă, și am citit mult. Am terminat pe nerăsuflate Craii de Curtea Veche și am recitit trei povestiri din Nostalgia lui Cărtărescu, cele care mi-au fermecat adolescența din Șaguna, când, la orele de mate, care nu mă fascinau decât pentru analiza asupra propriului dezinteres față de cifre, le citeam încet, cu atenție, silabisind fiecare cuvânt ca să le surprind înțelesul. Azi mă scârbește Cărtărescu, care pupă-ntr-un dos astăzi, iar mâine scuipă, ca orice scriitor care vrea să-și depășească condiția și se apucă de scris editoriale despre politică pe la ziar. Dar odată fascinată de el, mi-a câștigat un locșor în suflet pe care i-l respect.

Oamenii se căsătoresc. Weekendul ăsta Anna Sulewska, la un moment dat peste ceva vreme Carmen, în vară Oana, o bună prietenă din liceu. Poate cea mai bună. Și îi privesc ușor îngrijorată, văzând că fac lucrurile în ordinea firească, impusă de tradiție, de societate, de ceea ce așteaptă familiile lor. Și fiecare dintre ele o face pentru că-și dorește sincer asta, confirmând încă o dată că ordinea naturală a lucrurilor este, probabil, cea mai bună. Și aici nu stiu eu cum să mă împac cu situația.

Amintindu-mi de lipsa totală de interes pentru matematică din liceu și de curiozitatea pe care o manifestam atunci față de propriul dezinteres, pe care trebuia să mi-l analizez cu grijă și obsesie ca să îl înțeleg, m-am trezit că fac lista pierderilor recente din viața mea. Nu știu de ce am ajuns cu gândul aici în vecinătatea manelistei care scuipa semințe și se scărpina sub unghii cu breteaua de la ceasul de aur, povestind la fel ca orice femeie cât își iubește bărbatul care o protejează (și-atunci mi-am amintit cât de puțin diferite sunt femeile, indiferent de clasa socială, educație sau look).

Întâi mi-am pierdut credința. Nu știu nici acum când și cum s-a-ntâmplat, dar m-am trezit ca, de la închinat senină prin dreptul bisericilor, cu un vag sentiment de liniște și un zâmbet sincer pe față, am ajuns să mi se ridice părul din cap de repulsie când am văzut studii de teologie răsfoite de un student puber în compartiment cu mine. De la un optimism debordant și naiv cum că, orice-ar fi, cineva are grijă acolo sus ca totul să se înscrie într-o ordine, la revoltă și certă cu (către) tata că, dintr-o dată, după ani de încrâncenare împotriva popilor, își face cruce la biserici. M-au dus la înviere și-am simțit că merg doar ca să-mi mulțumesc părinții, ca să petrec timp cu ei oriunde ar fi fost, ca să evit o lungă discuție despre refuzul meu de a face o paradă ieftină și a participa la o manifestație în care nu cred, ca să evit îngrijorarea pentru mine pe care le-o citesc în ochi de fiecare dată când îmi fac cunoscute, cu ezitare, opiniile.

Nu mai suport să-aud oameni care-mi spun că domnul le vede pe toate, nu mai suport să aud expresii precum ”așa să dea dumnezeu”, pun etichete de oi pe tot poporul ieșit duminica de la slujbă și sar cu silă peste știrile care vorbesc despre biserici sau popi. Înainte distingeam clar între credință și biserică și nu disprețuiam decât instituția, cumva cu un fel de admirație pentru modul în care a reușit să manipuleze popoare. Acum sunt toate într-o oală și le resping inexplicabil și, mai rău, nu mai simt nevoia să analizez de ce, să îmi ofer singură răspunsuri.

Apoi mi-am pierdut răbdarea. Înainte (înainte de ce?…) aș fi putut sta ore-n șir să dezbat idei, să povestesc și, mai ales, să ascult. Aș fi început lucrurile cu începutul, în ordinea firească, și le-aș fi terminat cu sfârșitul. Avea totul o orânduială aproape mitică, ce dădea sens și stabilitate vieții mele. Acum gândesc, muncesc și mă comport haotic. Nu mai impresionez, cum mă obișnuisem, ci doar șochez uneori în mod straniu. Citesc în priviri că e ceva fucked up în logica mea și, cel mai rău, mă lasă rece. Nu mai am nervi să stau s-ascult păreri și demontez din două vorbe orice nu este genial.

Mă mai fascinează doar poveștile oamenilor, dramele lor sufletești, tristețile și, mai ales, poveștile halucinante din trecutul lor. Am devenit un fel de addict care se hrănește cu telenovelele altora și găsesc mereu timp să fac terapie cu câte cineva, indiferent dacă la un suc, la telefon, pe chat sau în intimitatea unei nopți târzii. Și, în afară de consemnarea aproape literară pe care o fac în memorie, pe care nu ezit să o ajustez și înfloresc cu egoism și cu lipsă de respect pentru trecutul autentic al omului, sursa poveștii îmi rămâne rece și lipsită de farmec. Oamenii nu mai au farmec decât prin prisma resursei de poveste, de care societatea noastră are atât de mare nevoie acum, într-o epocă a golirii de conținut. Le pun etichete și îi clasific la interesanți  și mai puțin interesanți, boring sau halucinanți etc.

Uneori mă întreb ce o să fac eu cu atâta poveste adunată în memorie. Deocamdată mă hrănesc din imaginația celor din jurul meu, pentru că fiecare poveste a lor este imaginație pură, indiferent de impresia de asemuire cu realitatea.

Cum se cheama cand e a treia oara cand femeile de serviciu iti sting lumina de la birou (intrerupatorul e pe afara) dupa ce toata lumea a plecat, lasandu-te pe intuneric?

Desi nu-s into holidays crap, traiesc zilele astea sentimentul ala misto de revenire acasa, la parinti, unde exista permanent mancare, caldura, liniste, facturi platite la zi, hartie igienica cumparata, haine curate si alte lucruri care devin not that normal cand te intretii singur cu doua joburi si faci si master. Asa ca vreau sa ma bucur de asta cat pot si sa va urez si voua sa faceti la fel, ca nu se stie cand toata lumea aia studenteasca roz si bubbly se poate sparge intr-o clipa si tre’ sa te faci adult vrand-nevrand. I love my home, you go out there and love yours.

a

August 2017
L M M M V S D
« Iul    
 123456
78910111213
14151617181920
21222324252627
28293031