10 la licenta FJSC!

Ok, stiu ca am spus ca inchid blogul asta (si bine am zis, ca multe n-am avut de postat pana acum), dar simt nevoia sa impartasesc lumii ceva - vreau sa ma laud!

Miercurea trecuta mi-am dat licenta in Jurnalism la FJSC si duminica seara am primit rezultatele. Am luat 10 fix, curat si neatins. Nu pot sa explic cat de tare m-am bucurat, nici cat de bucuroasa’s acum, nici cum sta sa crape mandria-n mine. Simteam ca trebuie sa consemnez ca am fost singura cu aceasta nota, mai ales ca am impresia ca am facut istorie in FJSC cu primul 10 curat luat la licenta (daca ma insel, va rog sa ma corectati). Pentru unii n-o conta cat iei la licenta sau la examene in general, dar pentru mine, cel putin acum, e cel mai misto lucru posibil.

Acum - impresii de la examen:

- am avut avantajul de a ne cunoaste subiectele dinainte. Initial ne-au speriat prin complexitatea lor (bibliografie stufoasa si analize media de facut individual cam dificile), insa multi colegi au luat note bune, asadar se pare ca ne-am descurcat foarte bine!

- am intrat fara emotii in examen si ma intrebam daca nu cumva sunt inconstienta de nu ma panichez, tinand cont ca nu dormisem de doua zile si doua nopti, disperata sa ingras porcu’-n ajun. Desi era cald ca naiba, examenul s-a desfasurat ok. O supraveghetoare a tipat nitel la noi, ca nu se putea altfel, dar asta doar spre amuzamentul colegilor, relaxand vizibil atmosfera.

- am avut trei ore la dispozitie sa tratam patru subiecte foarte complexe la patru materii diferite. Am scris 14 pagini si simteam, pe la al treilea subiect, ca nu mai fac fata fizic la atata scris. Dupa examen nu-mi puteam tine tigara in mana de durere.

- dupa ce am iesit si am baut o bere cu fostii colegi am inceput sa ma panichez, gandindu-ma ca la FJSC se iau note mici la licenta si ca exista, inca, riscul de a pica. Trebuia sa ma panichez si eu la un moment dat!

Apoi mi-am aflat nota si o tin tot intr-o sarbatoare de-atunci. Ai mei au plans, planuiesc petreceri monstru cand revin acasa, bunicii sunt extaziati, colegii m-au felicitat.. Ce mai, ma simt ca o vedeta si e misto rau sentimentul, de aia nu contenesc sa ma laud si sa imi traiesc starea asta la maxim, atat cat ma tine.

Imediat ce imi revin din extaz si ma opresc din a ma lauda prin toate mijloacele de comunicare posibile ma reapuc de treaba si de multele proiecte pe care le-am lasat in stand-by. E posibil sa redeschid blogul asta… Simt ca mai sunt lucruri de zic. Ma mai gandesc!

Sorry, we’re closed!

Am decis sa inchid blogul acesta. Nu il sterg, nu il mut, pur si simplu il las asa cum e, dar nimic nou nu o sa mai apara.

De ce? Pentru ca l-am creat cu un scop atunci cand am plecat cu bursa Erasmus.  Era un fel de mijloc de comunicare intre mine si “casa”. Acum sunt inapoi acasa, deci nu-mi mai serveste la asta.

Si cum despre alte lucruri nu prea simt nevoia sa scriu (a se vedea in posturile despre nimic de cand m-am intors acasa), io zic ca nu mai are sens sa “consum spatiu” pe net aiurea. Daca oi avea ceva de spus vreodata gasesc eu o modalitate. Meanwhile, this blog has been a pleasure, but it’s time for all of us to move on.

Boys love bitches

… zise Mantog pe mess in seara asta. Doamne, si ce adevar a grait.

Acolo unde:

boy loves girl. girl loves boy back. boy gets bored. girl freaks out. boy dissapears. girl moves on.

Baiatu’ stie ce spune. Boys only love bitches.

Au venit la mine…

…pe blog cautand ieri pe Google urmatoarele:

denisa	5
i think exams are necessary	1
am un test trebuie sa invat	1
i think exams give you a chance	1
erasmus scrisoare de intentie	1
burse erasmus	1
vreau sa stiu despre denisa	1
are exams necessary	1
profesorii mei	1
bursa erasmus	1

Ce deduc eu din lista de mai sus? Pai in primul rand ca este o Denisă care se googaleste destul de mult (si io fac la fel de multe ori).

Apoi mai deduc ca ajung aici oameni care chiar cauta lucruri serioase, gen info despre Erasmus, chestii despre examene si mai ales chestii din alea mai abstracte asa, de genu’ “i think exams are necessary”. Ma buseste rasu’ cand ma gandesc la ce cauta ei si peste ce dau, ca tot veni vorba de crize de identitate.

De maine gata, ma fac serioasa si nu ma mai alint pe blog stil drama queen, nu mai pun dedicatii de pe YouTube cu melodii de taiat venele iubitilor mei reali, imaginari si de prin vise, nu mai aduc ode prietenilor, nu mai bat campii despre mancarurile mele preferate, nu mai analizez aiurea fiecare cuvant care ma face pe mine sa rad/plang/ma intreb chestii. Nu mai deversez aici diferite copilarii care-mi ocupa mintea, cand ea (mintea) ar trebui sa se ocupe, spre exemplu, de tema la Genuri de Opinie, si ma intorc la documentarea pentru articolul despre Kosovo catre trebuie predat in fix 6 ore, iar io n-am dormit mai bine de 5 ore de vineri, asa, si nici timp sa imi mai intind parul cu placa nu mai am pentru ca tocmai mi-am adus aminte ca-i promisesem decanului un ghid de supravietuire haois pentru viitorii studenti Erasmus de la FJSC care se duc la Bruxelles asa ca mine acum mai bine de juma’ de an, si nu mi-i mai inchipui speriati si entuziasti asa cum eram si eu si gata!, nu ma mai apuca nostalgii aproape materne cu gandul ca sfatu’ meu despre “baiser” (o sa il gasiti in ghidu’ cu pricina, cand apare) o sa ii scoata din vreo situatie penibila asemanatoare cu cea prin care am trecut eu cand m-am facut de cacao si am sugerat ca in camera respectiva, de la chefu’ ala stil American Pie, lumea toata se f…e, fara sa imi dau seama ce enormitate scot pe gura si fara sa inteleg de ce rad toti ca prostii, nu ma mai apuc sa postez la categoria Coração si nici s-o neglijez p’aia cu “presa”, ca doar sunt studenta la jurnalism, ce naiba, ma ocup numai de prostii in loc sa fac io o analiza frumoasa a ce s-a mai scris prin presa internationala despre treaba asta cu Kosovo, ca tot am maine (in 6 ore) de predat articol si io nici nu pricep fenomenu’ in sine, d’apoi sa ma apuc sa emit si vreo opinie pe care, culmea, proful ala chiar imi cere s-o si argumentez, adica sa demonstrez ca gandesc si ca-s informata, ca asta se cere la FJSC, ca de la FJSC ies oameni pregatiti si jur ca eu chiar sunt de acord, doar am vazut sistemul belgian de invatamant si n-am priceput o iota din el, desi p’aici tot ziceam c-am inteles eu cum sta treaba, da’ tot am impresia ca la noi e mai bine, ca asa e mereu, pana si cu mancarea, tot acasa e mai buna…. Of.

Mancarea de acasa

Am ras in seara asta de n-am mai putut cand am vazut statusul de pe Facebook al unui amic din SUA care se afla in Romnia:

Charlie - Going back to America!! i am excited to eat some real food again!! 1h ago

Va mai amintiti postul meu despre placinta cu mere? Cred ca asa si el acum

Oricat ne-am lauda noi cu sarmalutele noastre fragede (by the way, specialitate turceasca, am invatat io la Cultura si Identitate azi), cu ciorbita noastra de burta de te lingi pe degete, cu mamaliguta aurie sau legumele noastre nepompate cu hormoni si nemodificate genetic, pentru orice om cea mai buna papa e aia de la mama lui. Chit ca mama lui e madam Panni din Ungaria sau tata Fried Chicken din Kentucky. Ca la mama acasa nu e nicio mancare de pe lume!

Si iata cum acest construct cultural de “natiune” despre care vorbiram deunazi la seminar citandu-l pe Benedict Anderson are sens chiar si pe Facebook. Si iata cum iarasi ajung sa concluzionez pe blog ca la FJSCu’ asta chiar se invata si chestii misto.

Sans raison

Noapte buna, Sorin…

Orice?

Ia ghiciti voi ce cauta pe Google ieri cineva si a ajuns pe blogul meu? Iaca:

“barbat fac orice pentru bani”

Hm. As avea eu v’o doo sugestii, da’ ma abtin.

Cum obtii o bursa Erasmus? (I)

Am primit, de-a lungul timpului, o gramada de mailuri de la oameni care au ajuns pe blogul meu si voiau sa ii ajut cu informatii despre cum anume obtii o bursa Erasmus. Desi informatii sunt si pe site-urile facultatilor si ale universitatilor din care fac parte, ei preferau sa le fie prezentate de un “insider”. Sa fie de vina formalizarea excesiva si limbajul folosit in anunturi? Poate voiau astfel sa stabileasca si-un contact cu cineva “care-a fost acolo“. Nu stiu. Ideea este ca le-am raspuns cu drag (stiind cum am fost si eu in situatia lor), dar m-am gandit ca n-ar prinde rau sa public si aici cateva idei de baza despre ce inseamna Erasmus si ce anume trebuie facut ca sa ajungi student Erasmus…

Ziduri

Mi-am facut un nou hobby lately - acela de a penetra zidurile pe care si le construiesc oamenii in jurul lor.

Am inceput cu o tanti care vindea la alimentara cu cea mai plictisita moaca pe care am vazut-o vreodata. I-am zambit, i-am urat buna ziua, apoi am rugat-o gales sa imi dea tigari, la final i-am urat o seara placuta. Ea nimic. Opaca. Mi-a luat Dumnezeu mintile si m-am apucat sa-mi imaginez o gramada de posibile scenarii pentru care femeia cu pricina avea moaca aia plictisita in asemenea hal. Stiu, lipsa de preocupare. Am iesit din alimentara si-am fumat o tigara cat am stat la telefon. Am uitat sa cumpar ceva si am revenit. De data asta se facuse coada, iar in fata mea un domn bine imbracat, grizonat, insa sarmant, cerea un Marlboro rosu. Vanzatoarea mea era toata un zambet, rosie in obraji, mai sa se aplece peste tejghea sa-i miroasa gulerul stimabilului. Am chicotit.

Apoi am continuat cu mama. Are ceva de la o vreme. E nervoasa, uneori melancolica. Dar clar nu e in apele ei. La ea nu trebuie sa ma zbat sa trec de zid, e suficient sa ma duc sa o iau in brate ca se relaxeaza. Si totusi simt ca n-o cunosc deloc ca femeie, ci doar ca mama.

Am trecut apoi la tata. Il ranesc uneori fara sa vreau, cum face si el cu mine. Ne asemanam perfect, mi-e ciuda sa vad asta. Si poate din cauza asta nu ne stresam sa comunicam prea mult (ceea ce regret, uneori), pentru ca stim deja ce gandeste celalalt si pare o risipa de resurse. E stupid, nu? Si totusi ne-au trebuit luni de zile de stat la distanta sa ne spunem lucruri firesti.

Toti oamenii au ziduri in jurul lor. Daca s-ar expune complet ar deveni mult prea vulnerabili. Iar noua nu ne place sa fim vulnerabili. Si mai e jocul ala de putere… Cand cineva devine interesat de zidul nostru ne simtim flatati, ne creste ego-ul si lasam mici portite. Cand se apropie prea tare avem grija sa ii dam un sut drept in bot, sa-l doara. Sa simta ca la noi, dupa zid, nu se ajunge asa usor. Suferinta valideaza valori.

Mai nasol e cand ne izbim noi de ziduri inalte si opace. Cand ni se ofera mici portite inselatoare, iar noi dam din coada trufasi si ne entuziasmam ca niste catei. De data asta resimtim, la randul nostru, niste suturi in gura teribile.

Si mai vine momentul cand intelegem ca zidurile la care batem sunt prea mari si prea dure. Si obosim sa ne tot izbim de ele, pentru ca de fiecare data ne doare putin mai rau. Atunci abandonam lupta si ramanem cu intrebarea “oare era ceva dupa zidul ala?”. Imi place sa ma intreb asta. Prefer sa ma intreb decat sa stiu ca nu era nimic.

To do list la intoarcerea acasa

In urmatoarea luna vreau sa bifez urmatoarele lucruri de pe lista asta:

1. Sa gasesc o solutie la criza de identitate de pe blog,
2. Sa gasesc o modalitate (sau chiar un job) sa imi folosesc franceza in continuare, pentru ca am impresia ca o uit.
3. Sa fac ceva modificari la apartament (cumparat niste rafturi care-mi lipsesc, reorganizat putin, ca e cam haos)
4. Sa stabilesc o data fixa cand merg din nou la Bruxelles in vizita.
5. Sa patinez de cel putin patru ori.
6. Sa ma inscriu la cursuri de ceva (dansuri, sa continuu portugheza, orice).